Wednesday, March 7, 2018

Primul gazel imaginar al lui Sarî Saltuk Baba, acum şi în germană...





Das Feigenschwert

Die imaginäre Ghasele von Sarı Saltuk Baba,
In der ebenso imaginären Übersetzung von Adi G. Sekara Halilbey

Motto:

Das Sein ist dünner als die Vorstellung,
Und der Mond bleibt nur Gewölbe.


Rumi

**

I.

Süße Feigen sind die Menschenseelen
-auf Allahs blauen Schale- Gestirn von Honig und Butter.

Lied und Gebet sei die Menschen, Frieden in deren Augen,
Sei dein Herz offen schon bevor dein graues Haar.

Aus der Zukunft höre ich das Wehlied unter der Robinie,
Zum Grab kommt die Hoffnung, die alles grausames besiegende.

Wörterähnlich fliegen die Engel, kein Augenblick sinnlos weht,
Die Liebe steigt heilig herab, wie ein Fluss die Spuren auf dem Sand küsst.

Adı Güzel, das Leben ist gleichwie ein Traum, Traum eines vergessenen Derwisches
In der vergessenen Karawane, in der Tiefe des Vergessens ... Weg bin ich.

Sabia de smochin

Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba,
În traducerea la fel de imaginară a lui Adi G.Secară Halibey

Moto:

Mai strâmtă-i ființa decât închipuirea,
Și lunii îi rămâne atunci doar arcuirea.

Rumi

**



I.

Smochine de dulceaţă sufletele oamenilor sunt
Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere şi unt.

Cânt şi rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,
Inima ta deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt.

Din viitor aud cântecul tânguitor de sub salcâm,
La mormânt se-adună speranţa, înfrângând tot ce este crunt.

Îngerii zboară-a cuvânt, secundele nu mai trec deşert,
Iubirea sfântă pogoară, cum apa alintă urma-n prund.

Adı güzel, viaţa parcă e un vis, vis de uitat derviş,
În uitată caravană, în uitarea uitării… Drum sunt.


The Fig Tree Sword

The imaginary gazels of Sarî Saltuk Baba,
In the no less imaginary translation of Adi G. Secară Halibey

Motto:

The being’s narrower than imagination
And then the moon is left with just its curvature.

Rumi

**


I.

The people’s souls are like jam figs
On Allah’s azure plate, stars of butter and honey.

Song and prayer people can be, peace in their eyes,
May your heart be open, ever since your hair was not gray.

From the future I hear the sorrowful song from under the locust tree,
Hope comes to the grave, defeating whatever is dreadful.

The angels fly spreading the word, the seconds pass no longer in vain,
The holy love descends just like the river strokes the trace in its bed.

Adi güzel, life looks like a dream, a dream about a long-forgotten dervish,
In a forgotten caravan, in the mother of forgetfulness … I am a way.


P.S. Salcâmul la care fac referire în text încă era în anul 2015, după cum se vede din filmuleţul realizat de mine atunci, când am ajuns prima oară la Babadag.


Traducerea în engleză aparţine Profesorului Petru Iamandi, iar traducerea în germană lui Rafael Fogăraş.




Codruţ Radi şi convingerea sa că limitele Poeziei pot fi depăşite…



Pe pagina de gardă a celei mai noi cărţi a poetului şi artistului plastic Codruţ Radi, „Ecoul dintre umbre” (Ed. Detectiv literar, Bucureşti, 2017), a noua în ordinea apariţiilor, autograful dăruit subsemnatului precizează că este un volum „despre limitele poeziei”…
Vasta experienţă în relaţia cu Măria Sa, Poezia, îi permite să afirme ludic, dar serios, această perceptivitate care se exprimă, experimentalist, câteodată, din ce am citit în alte trei cărţi ale domniei sale, abstract, ermetic, ca să nu spunem codat, Adrian Lesenciuc, într-o prefaţă intitulată „Formula alchimistului”, la volumul „Celălalt, hotar cu mine”, referindu-se la „un ermetism filologic de tip mallarmean”. Dar iată ce exprimă poemul „Nimic de ales”, pp.78-79, fragmentar, confirmând: „Toate timpurile/ s-au închis/ într-un cod/ însuşi omul/ că e viu/ se preface/ hăul dinăuntru/ să vadă/ de la un capăt/ la altul/ cât e pod/ înainte de pace,// Toate minţile/ au sfârşit/ fără rod/ precum sunt/ spre dincoace/ altui trup/ un întreg univers/ să nu-încapă/ în el/ izbindu-se-ntruna/ arce-n pod/ înainte de pace.”
După cum explică eseistic în prefaţa intitulată „Rezonanţa poetică…” (fragment dintr-un volum în pregătire, intitulat „De… cripte-n voie – pretexte în favoarea poeziei”), „constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai nimerite creaţiei.” Rezultă un experimentalism intelectualizat, demn de o estetică autentică, nu neapărat inumană, după cum se joacă serios Felix Nicolau, unde inteligenţa pare să aibă câştig de cauză în disputa amicală cu sentimentul, omul, înţeles în primul rând ca fiinţa raţională, ajungând să se împace, prin creaţie, „cu natura generatoare, de cele mai multe ori” a unor energii negative.
Văzând limitele Poeziei, poetul provoacă şi o subtilă gâlceavă, chiar moderat optimist fiind în depăşirea acestor limi… taţii, ca să adoptăm limbajul lui Constantin Noica, care făcea o distincţie între „limite” şi „limitaţii”, ultimele lărgind regulile: „Nu am în mine-atâta poezie/ cât să m-aleg visării de trezie/ când nu mai ştiu ce noapte ori ce zi e/ şi dacă-s viu că-nseamnă erezie,// M-adaug bătrâneţii cu trufie/ acopăr ce-am pierdut prin ce-o să fie/ pe urmele-i scornind filozofie/ cuvinte neînstare de-atrofie,// Apusului ce-mi pare lenevi/ când gândurile timpul reînvie/ scăpându-mă amintei din sclavie/ primejdiei de-o altă colivie.”
Deloc facil, aşadar, propunând cititorului o provocare demnă de teoriile textului, dar nefăcând precum Derrida, adică nu întrebându-se numai „ce este scrierea?”, ci aruncându-se în viitor, provocând întrebarea „ce va mai fi scrierea?”, Codruţ Radi propune şi rezolvă „exerciţii mentale” care au rolul lor, de a păstra nişte punţi cu „amintirea experimentată deja”, sesizând însă şi pericole sau, dacă vreţi, dificultăţi: „Suprimarea totală a concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică. Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul poeziei. «Gândirea spulberă farmecul poetic», spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic, reconsiderând această afirmaţie metaforic, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă, a poeticului, implică, desigur, şi o anumită ordonare, respectarea unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice subconştienţă artistică.” (citat tot din prefaţa amintită)
Să fie prieten al raţiunii mai presus decât prieten cu adevărul Codruţ Radi? Dacă adevărul nu este acelaşi lucru fiinţial cu Raţiunea? Scrie el spre final de text prefaţator:
„Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel, să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală, dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii. Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu „porunceşte” întotdeauna şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale.” (p.6-7)
Finalul cărţii, mai în şagă, mai în serios, deschide o poartă, în pofida „sinelui zăvorât” (titlu de poem, p.112), către o ipotetică „insulă a unui Moreau” pierdută în Munţii Sinaiei, în care apar o „fiară-nchipuită”, sălbăticită, tensionând existenţial, aproape un îngeroid, de la android plecare, „muşcând din tăcere”, dar gata să ridice „templu” unei rostiri noi („Rostire nouă” se numeşte poemul de la 109):
„N-am găsit încă răspuns/ cum se cade mai departe/ evidenţei chip ascuns/ mizând restul pe o carte// Ce întruna m-a străpuns/ rătăcind zărilor sparte/ orb răscrucii de-am ajuns/ unde drumul nu se-mparte// Timpul numai curge-mpuns/ prin clepsidrele-i deşarte/ roi nisip îndeajuns/ vieţilor de după moarte.”
Oedipul meta-modernist care poate fi considerat C. Radi, raportat la Tradiţia-tată, este împărţit la doi (107: „Desprins pietrei/ dintre chipuri/ nevăzut sfarm/ înapoi/ zbârcind prundul/ de nisipuri/ eul împărţit/ la doi.”
Mioara Bahna, într-o recentă carte a domniei sale, „Paradigme poetice actuale”, apreciază astfel, când vine vorba de „Ecoul dintre umbre”: „Codruţ Radi scrie o poezie a cărei lectură nu poate fi la îndemâna oricui, fiindcă începând cu majoritatea titlurilor şi, fireşte, continuând cu un conţinut de extracţie mai ales cerebrală, scrisul lui îi impune lectorului o participare la receptare pe măsură. Dacă avem în vedere fie şi doar o seamă de titluri de poezii, între care Iniţial hăit, Ataşerii, Curs detriment, Dezgrădire, Felurimi decâte, Egoul dezlocui, Preinduceri, Fireşte-ne, Himernicii, Reflux capilar, Raid cusur, Concentricie, Emers concav, Strict compas, Faptoriat, Aleluiele, Decum perindă, Sic factorial, Părelnicii etc. acestea pot constitui argumente suficiente şi relevante pentru afirmaţiile de mai sus.
O asemenea aplecare spre o anume chintesenţă a lucrurilor, într-o rostire sui-generis, pusă însă la un loc, într-un mod cât se poate de natural, aşa cum este lesne de observat, cu o prozodie – în cea mai mare parte a cărţii – de factură clasică, realizează un tot, cel puţin în aparenţă, oximoronic. Este, ca şi în volumele precedente, o formă particulară, a poetului de a îmbina contrariile spre a scoate la iveală inefabilul vieţii, cel ce nu se revelează decât prin iniţiere.” (p.297)
Aşadar, Codruţ Radi, un poet cât se poate de interesant, provocator, care merită atenţia noastră şi la cărei poezie vom reveni, cu siguranţă. În ultimă instanţă, un supra-neo-bacovian racordat la realităţile şi mai ales anti-fanteziile spiritului/ spriritelor vremii…
Dacă, destul de curând, Stelian Dumistrăcel îşi lansa o carte intitulată „Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile”, lăsând la o parte aceste instituţii care în ultimul timp doar tâmpesc poporul, cărţile lui Codruţ Radi pot fi un răspuns la toate provocările Limbii Vii, Poeziei Vii, care se naşte mereu, în chinuri sau nu, din tot ceea ce devine, iată, tot „devine”, dar înspre trecutul care poate fi doar într-un plan paralel, din Limba Veche, Poezia Veche… Nu mai spun nimic despre Locurile unde se adăposteşte Fiinţa, cert este că vechimea a fost întotdeauna o certitudine a calităţii…
Iar despre vechimea umbrelor, ca şi despre aceea a ecoului, numai de bine, din perspectiva ecourilor divinităţii…

Remember: bucurii!