Wednesday, September 20, 2017

Sarî Saltuk Baba şi gazelurile sale… imaginare

Gazelurile pe care le-am scris la sfârşitul anului 2015, inspirate de personalitatea lui Sarî Saltuk Baba, pioasa atmosferă din jurul mormântului de la Babadag al sfântului musulman, fascinaţia pentru spiritualitatea şi istoria Turciei, s-au bucurat de un succes la care nu m-am gândit. Desigur, rămân dator sonetelor închipuite ale lui Shakespeare, scrise de Vasile Voiculescu, pe care le-am citit prin 1992, pe podurile de la Cernavodă… Este drept că Shakespeare chiar scrisese sonete, Voiculescu le-a continuat, într-un fel, dar despre Sarî Saltuk Baba doar putem bănui că a şi scris gazeluri, fiind o personalitate… renascentistă, bună cunoscătoare a marilor religii monoteiste şi a câtorva limbi, legenda spunând că ştia câteva zeci…
Este drept că fără monografia lui Şefik Kantar, tradusă în româneşte de Gülten Abdula-Nazare, fără invitaţia acestei doamne la simpozionul de la Babadag din 2015, fără gazelurile doamnei Emel Emin, pe care am avut onoarea să o cunosc la una dintre ediţiile Festivalului de Carte Axis Libri, organizat de biblioteca V.A.Urechia, gazeluri minunate care m-au reintrodus în atmosfera miraculoasă a spiritului turc, poate aceste gazeluri nu ar fi fost scrise… Şi mai ales fără dorinţa de a scrie un roman cu adevărat deosebit despre Sarî Saltuk Baba! Gazelurile s-ar fi vrut să fie, unul câte unu, moto-uri la fiecare capitol al romanului…
La prefaţa ediţiei în limba română scriam, printre altele: „Ceea ce ni se propune în cartea pe care urmează să o citiţi este descoperirea unei personalităţi a istoriei universale, prea puţin cunoscută, care îmbogăţeşte, alături de figuri mult mai celebre, precum exilatul Ovidiu, Sfântul Andrei, Alexandru cel Mare, hatmanul Mazepa, galeria unor străini care au creat Istorie şi care au intrat în contact cu meleagurile noastre, cu locuitorii băştinaşi, strămoşi ai românilor sau chiar români…
Dacă prezenţa marelui Alexandru este doar… fulgerătoare, trecând Dunărea în dreptul Olteniei, doar pentru o scurtă campanie militară, în urma căreia este cucerită o cetate-oraş ( după Strabon şi Appian, care relatează, totuşi, după secole evenimentul care ar fi avut loc în anul 335 î.Hr.), ceilalţi, inclusiv Sari Saltuk Baba, „eroul” cărţii de faţă, sunt mult mai legaţi de spaţiul spiritual al Dunării de Jos, confirmând statutul binecuvântat de regiune cosmopolită, în care, din punct de vedere civilizaţional şi cultural, mai multe etnii şi-au adus contribuţia la dezvoltarea şi crearea unui autentic centru care, din punct de vedere al filosofiei culturii, poate rivaliza cu Banatul, Ardealul, Bucovina, Bucureştiul, Iaşul…
Dobrogea, Galaţiul, Brăila şi Bărăganul, Basarabia veche, dacă vreţi, constituie Balcania românească (a avut Fănuş Neagu o carte numită „Pierdut în Balcania”!), de o bogăţie spirituală care tot mai trebuie descoperită şi mediatizată!
Sari Saltuk Baba constituie un exemplu elocvent în acest sens, fiind, din punct de vedere al unei posibile inspiraţii, o comoară demnă de tastatura unui nou Orhan Pamuk sau un subiect bun şi pentru nobelizatul din anul 2006. Dacă despre Alexandru cel Mare s-au scris biblioteci întregi, dacă despre Mazepa au scris un Byron, Hugo, Taras Şevcenko, despre Ovidiu Vintilă Horia (căruia i s-a atribuit un Goncourt, devenit uşor controversat, pentru romanul care îl are în centru pe poetul latin), Christoph Ransmayr, David Malouf, dar şi gălăţeanul Constantin Vremuleţ, Sfântul Andrei fiind Sfântul protector al românilor, existând o literatură de specialitate consistentă în privinţa sa, Sari Saltuk Baba îşi aştepta un nou cărturar care să ridice vălul de uitare, de necunoaştere sau de indiferenţă, după caz…”
Departe de mine gândul de a mă considera acel cărturar, dar iată că Poezia, prin poemele gazeluri dedicate lui Sarî Saltuk Baba, deschide porţi nebănuite către cunoaşterea şi recunoaşterea sfântului musulman…
Week-end-ul trecut gazelurile şi, prin voia inspiraţiei, poetul, au fost invitaţi la o sărbătoare a spiritului, organizată sub auspiciile Ambasadei Turciei în România, a Consulatului General al Turciei din Constanţa, de către Asociaţia UKID (preşedinte Musa Serdar Celebi), TIAD (Asociaţia Oamenilor de Afaceri Turci) din România, TIKA, reprezentanţa oficială a Guvernului Turciei în România…
În fotografia de sus, de la stânga la dreapta, doamna profesor Gülten Abdula-Nazare, autorul gazelurilor, adică subsemnatul, Excelenţa Sa, domnul ambasador Osman Koray Ertaş, doamna masterand în spiritualitate islamică Sandra Chami, Excelenţa Sa, domnul consul general Uygar Mustafa Sertel, doamna profesor, scriitoarea şi traducătoarea Emel Emin, domnul Sabit Danîş.


Thursday, September 7, 2017

Plecând oarecum de la Orhan Pamuk sau de la un alt turc...

Lost in the translation of the Novel sau…

O călătorie spre centrul Romanului

Romanul este unic. Toate romanele lumii alcătuiesc un singur roman, o altă lume, paralelă realităţii. Acel „singur roman” este un labirint. A dori să extragi materia unui micro-roman, parte a celui gigantic, să o expui, este a dori să fii şi… romancier. A scrie un roman este o traducere a unei realităţi din mintea ta, o traducere pe care apuci sau nu să o împarţi (Share!) cu prietenii sau străinii, apropiaţii…
Dar, preluând o idee de la Orhan Pamuk, de fapt de la Friedrich Schiller, dar readusă în actualitate via Istanbul, de care romancier ai vrea să fii? Naiv sau sentimental? Sau, cu modestie, aş adăuga eu, iluzionist-magician sau… cuceritor, dar cam politico-administrativ (chiar şi al sentimentelor)? Creator de stil sau, pur şi simplu, cronicar sec? Experimentalist sau admirator fanatic al clasicilor?
Scrie Orhan Pamuk, în „Romancierul naiv şi sentimental” (Polirom, 2012, în traducerea din engleză a Rebecăi Turcuş):
„Treptat, am început să disting acea cunoaştere fundamentală pe care o dezvăluia centrul romanului – cunoaşterea genului de loc care este lumea şi cunoaşterea naturii vieţii, şi nu doar în acel punct central, ci peste tot în roman. Probabil pentru că fiecare frază a unui roman bun trezeşte în noi percepţia cunoaşterii profunde, esenţiale, a ceea ce reprezintă existenţa noastră în lume, precum şi natura acelei percepţii. Am mai învăţat şi că traseul nostru în lume, viaţa pe care o trăim în oraşe, pe străzi, în case, încăperi şi în natură, nu reprezintă nimic altceva decât o căutare a unui înţeles ascuns, care poate sau nu să existe.” (p.30)
Dar vorba lui E.M.Forster, citat tot de Pamuk (p.29), „testul final al unui roman va fi afecţiunea noastră pentru el.”
Oh, Doamne, şi câte romane pot iubi! Sau de câte mă pot îndrăgosti!
„Cherchez la femme” este, mai degrabă, „Cherchez le roman” sau „en roman”!
Desigur, scriu acestea gândindu-mă la finalizarea concretă a romanului din proiectul „IV Romane”, „Hector, vernisaje, pirapitinga” (ştiu, un titlu imposibil!) şi la un alt început de roman, care mă obsedează din ce în ce mai mult, meditaţie asupra raportului dintre om şi istorie, dintre banalitatea fantasticului şi magia şi efemeritatea existenţei, având un personaj surpriză, un turc din secolul al XIII-lea… după Hristos! Va fi greu să găsesc acolo… personajul feminin, dar… deja am o idee! Şi cred că i-am găsit şi titlul!
Şşşt! Taină mare şi magie ca-n „1001 de nopţi”!


Tuesday, September 5, 2017

„Deranj în cosmos”: Poezia-alien! Invazia e gata să înceapă…




Cristi Pavel cu una dintre armele artistice din dotare... Pentru un Eurovision nou!
Cristian Pavel, Cotropitor, Neuma, Cluj-Napoca, 2017

„Cotropitor” este un cuvânt de care, inconştient, îmi era dor. Era des (destul de des) folosit la modul oficial înainte de 1989: cotropitorii, fascismul cotropitor, oştirile la fel de cotropitoare ş.a.m.d. Componenta erotică a termenului ne-o dezvăluie şarmant, clocotitor, orbitor, cuceritor, restaurator, Cristian Pavel, în cea mai nouă carte a sa…
Şi la poveste de dragoste… pustiitoare, când se ard toate şi se otrăvesc fântânile, o gelozie pe măsură, demnă de Othello sau de un terorist cât mai ambiţios, este mai mult decât necesară şi aşa începe şi volumul: „atât de gelos sunt/ că atunci când respir se exfoliază vopseaua/ de pe banca de pe care/ tocmai te-ai ridicat// (…)/ că deturnez ca un jihadist/ toate drumurile pe care o iei/ când te desparţi de palma şi pieptul meu”… Se merge cu sinceritatea geloziei, forând, forând, până la „trecutul tău de fată/ încă de la primul ciclu/ când nici o ursitoare nu m-a ursit/ pe mine, doar pe mine/ să te fac femeie rotundă/ să te arăt lumii victorios/ ca pe o lucrare fără de cusur!// apoi ajung să-mi vărs furia/ pe fiecare bărbat care te-a atins/ care te-a avut/ sub care ai ţipat de fericire,/ de amăgire şi deznădejde.”
O cronică de-a mea la Raiul cu răspundere limitată, Ed.Tracus Arte, Bucureşti, a avut o funcţie premonitorie, Cristian Pavel devenind «„cel mai îndrăgostit poet” (un titlu care ar trebui să se acorde din când în când!), cel mai înrudit poet cu un Daniel Bănulescu ( cel din „Te voi iubi până la sfârşitul patului”), „văr” apropiat cu un Nicolae Ţone sau Mihail Gălăţanu (cum iubesc oamenii ăştia, cel puţin în poezie, este de admirat: cum soarele luna, Creaţia Neantul, Taifunul Taifuna, galaxie pe galaxie ş.a.m.d.)»…
E gata să fie Robespierre, Osama ben Laden, Gandhi, Buddha, Mohamed, Mesia, Trump, Putin ş.a.m.d., e gata să inventeze tribunale ale tuturor marilor îndrăgostiţi (bine, pe cei mai de sus, uitaţi-i!) în care Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Brunhilda şi Siegfried, Amor şi Psyche, Hera şi Zeus, ei, da, şi ei, şi toate celelalte cupluri celebre să fie şi acuzatori şi acuzaţi: „şi un preşedinte de complet/ cu gura şi inima mea/ îi condamnă la zădărnicie pe viaţă/ la distanţe şi deşert/ la castrarea fiecărei bucurii viitoare/ pe măsura celor pe care/ n-au ştiut sau n-au vrut ţie să ţi le dea.// apoi mă ridic şi mă uit înainte/ cu un frig adânc în oase/ la toţi cei care au rămas şi acum/ în viaţa ta/ la cei care asudă râvnindu-te/ la cei care încă te mai ating şi tu tremuri.// şi ghemuit ca un fachir/ pe o pajişte de cioburi/ mă duc către fiecare dintre ei/ să le arunc câte o mănuşă/ să-i chem la duel, să-i uşuiesc/ să-i alung de pe lacul tău/ să le iau minţile, să-i extrag/ din fiecare întâmplare cu tine/ le scriu pe mail, pe facebook şi hangouts/ despre starea mea de alarmă generală/ despre groaza de a te vedea pe tine/ sedusă şi dusă, la braţul lor/ în aşternuturi străine/ în patria lor, de masculi alfa.// eu le explic într-o machetă 3D/ felul în care te iubesc./ (…)// şi eu, caraghios de gelos,/ le tot spun, fiecăruia/ cum îmi fură, acaparându-te,/ din timpul de graţie/ le arăt că/ absenţa ta mă îmbătrâneşte/ că, fără tine, toate garanţiile mele/ expiră mai devreme,/ că nici unul dintre ei nu te va duce/ într-un rai domestic,/ aşa cum ştiu eu.// la final, toată lumea râde de fricile mele/ tu însăţi te înfurii de panica mea/ dar până mâine eu ştiu/ să-mi înving gelozia:/ intru în pământ/ ca un ţăruş/ înfipt direct/ într-o inimă de vampir.” (pp.9-12)
Evident, nu o inimă de vampir oarecare, ci una de vampir îndrăgostit, unul dintre aceia interpretaţi de Brad Pitt (oare când nu era îndrăgostit de Angelina, dar oare când nu a fost sau oare nu mai este?), Antonio Banderas sau cine mai ştie cine în acea ecranizare după romanele Annei Rice…
Vampirul Cristian Pavel (o, da, la gâtlejul marii poezii a stat poetul şi a lăsat urme adânci!), pierzându-şi căpăţâna de atâta-amor, se mai îmbracă şi în uniforma câte unui Garcea (ce, el nu este om, personaj sau ce-o fi, ce, el nu are voie să se îndrăgostească? De parcă Fuego ar fi de paie! Şi de parcă eu nu aş avea voie să fiu gelos… pe poezia lui Cristi! Ori pe muză, cine mai ştie?), vrând să decongestioneze Colentina, ceea ce rezultă ca imagine finală a poemului („În seara asta”) fiind exemplar: „stau în mijlocul sensului giratoriu/ şi tot mă chinui să înţeleg regulamentul tău/ şi priorităţile tale/ şi văd numai păsări speriate/ zburând dinspre tine fără/ nici un număr de înmatriculare.” (p.14)
Îndrăgostitul vorbeşte ba cu iubita, misterioasa şi fericita muză, ba cu cititorul-martor, deloc frivol, atenţie, ajungând chiar să se întrebe cui să se mai destăinuiască: „cui să spun eu că iubesc din nou?/ că becurile mele hrănesc electrica/ dintr-odată/ cu lumeni şi lucşi în plus// că pe lângă meniul meu de vegan/ mănânc şi altă iarbă?// că mă încalţ mai uşor dimineaţa/ şi salut vecinii cu sportivitate?// cui să explic simplu/ că citesc din cărţile sfinte/ fără dioptrii?// că urc etajele vitejeşte, fără lift/ că fac lumină în bloc/ doar povestind?// cui să desenez/ planul meu de zbor/ ce turn de control să înţeleagă/ schemele mele tremurânde/ de aterizare?// ce prieteni să priceapă/ schimbarea de macaz?// cum să îi spun eu/ mamei mele fermecate/ că, uite, mamă,/ mai există minuni:/ m-a mai născut cineva!” (pp.22-23)
Ştiindu-se că în dragoste e ca la războiu, fie rece, fie cald, poetul ar ridica şi zid chinezesc, şi berlinez, şi trumpănesc, cu mexicul inimii ei oare sau un zid măcar balcanic, între Serbia şi Ungaria sau pe-acolo, pentru ca, mai apoi, când Ea o dansa, să cadă toate! Doar ea este o maxima ludica (ce mai contează limba latină când iubeşti tracomani…ac!) şi mai ştie şi toate secretele poeziei! Că doar şi iubitul tot din interes este! Interes de iubire! Şi mai ştie şi limbi exotice şi te poate traduce, parol, până vei fi intraductibil de gelos, frumos, fericit, belit, scuzaţi expresia, dar rima o cere, îndrăgosteala te prosteşte, te întoarce la clasici, „te face parc de distracţii/ în care toţi copiii/ se mânjesc la gură cu vată pe băţ”, cu toate balele tuturor îndrăgostiţilor de la Adam, dacă o fi ştiut şi el, sărmanul ce e îndrăgosteala, că oare te poţi îndrăgosti doar de singura femeie pe care o ştii, mă întreb şi eu, urmându-l pe poet pe „sârma ruginită” a marelui circ care este Dragostea, cu femeile clown (nu v-aţi întrebat niciodată de ce nu prea sunt femei clown? Evident, toţi clownii sunt bărbaţi căzuţi în patima iubirii, dar care au uitat de cine s-au îndrăgostit! Sic!), aşadar de la Adam încoace că am pierdut şirul, că aşa este când te îndrăgosteşti, chiar şi de poezie, dragostea e oarbă, nu mai vezi nici că postul de titular scos la concurs de inima ei, pardon, în inima ei, deja a fost aranjat, cacofonic ca toate aranjamentele, şi „poeţii cu (sic!) reacţie”, de parcă s-ar putea spune altfel „avioane cu reacţie”, par să câştige, deşi tu ai făcut tot posibilul, ba chiar şi imposibilul, dar ce iubită este aceea care nu este dincolo de posibil şi imposibil, ce fel de muză este aceea care nu are zâmbetul posibilităţii afişat ca un cod isbn?
Apropo de toate versurile şi poemele în care componenta culinară, care de fapt ţine de pofte şi dorinţe fireşti (în nefirescul lor gargantuelic ori pantagruelic), este mult decât savuros-metaforică, cartea poate fi considerată şi o invitaţie la o mare crăpelniţă erotică (dacă tot am făcut aluzii pentru cinefili perverşi, în sensul bun al perversiunilor!), unde cititorul este poftit şi el, în pofida geloziei implicite de la început, să se înfrupte, şi din maturarea poetului (sic!), dar şi din „duminica trupului” ei. Să se înfrupte ori să se împărtăşească, eretic: „trupul tău miroase/ duminica asta înnebunitor/ ca un desert implacabil/ frământat cu făină din rai şi păcate de cacao/ ca un pandişpan-mozaic.” (p.27)
Câte ceva din misterul Nestematei pare a se disipa când Dragostea impune izvor nou, poate şi mănăstire nouă, pentru râu, ba nu, fluviu nou, paralel cu Dunărea: „şi fluviul ăsta paralel, fără nume/ curge prin alte cartiere/ din viena, budapesta şi belgrad/ trece mai repede/ la câţiva metri de casele din/ orşova, calafat şi ruse/ ca o dragoste desprinsă dintr-un/ amplu proiect european/ de îmbunătăţiri funciare.// un vas lung şi vesel/ decorat cu beculeţe şi lampioane/ poartă cu el mai departe, spre brăila/ cântecele petrecăreţilor de pe covertă/ iodlerele austriecilor/ ceardaşul unguresc/ iureşul kolo al sârbilor/ căluşarii oltenilor// toată muzica asta curge fără oprire/ dusă de fluviul cel nou/ în mii de metri cubi pe secundă/ să ajungă la galaţi/ la picioarele tale/ pe o faleză neştiută pe care/ tu mă aştepţi răbdătoare,/ fără să ştii.”
Fiindcă tot veni vorba de iodlere (că de ştrudele ce să mai zicem!), Cristian Pavel ar inventa şi un Eurovision nou, la care ar cânta doar Ea, misterioasa Ea (dar oare chiar e gălăţeancă?), geografia („răspândirea mea în geografie”, p.38) fiind curând şi ea prea puţin pentru a trasa un posibil drum către sufletul ei. Urmează firesc ceva „deranj în cosmos” (p.30), ceva „gâlceavă în cer”, o nouă cursă a înarmărilor, noi sateliţi militari, arme biologice, la urma urmelor, Ea, oricine ar fi, chiar merită: „am crescut nopţile astea/ ca-n poveşti:/ mai întâi am fost licurici în palma ta/ apoi floare de mină, apoi lanternă şi reflector/ ieri, rachetă-trasor/ astăzi/ m-am trezit satelit// acum gravitez în jurul meu şi/ mă uit de dinafară/ la structura exterioară/ a navei care am fost;/ îi cercetez liniştit punţile avariate/ fac fotografii, trimit sonde/ îi studiez hăurile şi învelişul de carne/ încerc/ să-i înţeleg deriva/ de altădat’.// acum sunt imponderabil/ şi interstelar./ trimit celorlalte civilizaţii/ semnale frenetice în spaţiu// într-atât de radios sunt că/ ajung să mă răspândesc ca un virus/ fericit şi foarte contagios/ în întreaga galaxie// şi se face mare deranj în cosmos/ şi calea laptelui dă în foc/ şi toţi extratereştrii iubesc la fel ca mine.” (pp.30-31)
Evident că toate serviciile secrete ale lumii sunt puse pe jar de această nouă dragoste-virus, care poate schimba întregul univers, toate pluriversurile ş.a.m.d. Criticul de carte raportează unde trebuie, gravitaţia cuvintelor (dacă tot mi l-am imaginat pe Cristi Pavel ca pe un George Clooney care o ajută pe Sandra Bullock să se salveze dintr-o astfel de relaţie păguboasă! Sic!) trebuie salvată, deoarece erezia, o, dulcea erezie a cuvintelor ei, iată ce poate dicta: „să răstesc piperul şi boiaua şi ardeiul/ să învăţ cărţile ei de bucate/ pe de rost/ să le rescriu de la capăt/ în loc să le silabisesc/ în loc să le strâng la piept, credincios/ ca pe/ evangheliile după ea.” (p.34)
Când e dragoste mare, şi dorul de ducă, după cum s-a mai observat, e imens, e de du-te-vino, ca în „o zi o noapte”, „dor”: „un fel de magnet teribil/ creşte în mine când nu ești aici/ când mă apucă un dor furios și inexplicabil/ când închid doar ochii/ şi toate tacâmurile din sertare/ vin spre mine și mi se lipesc de piept// când toate monezile cerșetorilor/ vin pe mine să mă fortifice/ şi un scut de furculițe și linguri/ se face armură de cavaler” (p.36) Şi în acelaşi poem, la pagina 37, la fel, dacă nu chiar mai demn de partea a şaptea la „Piraţii din Caraibe”: „toate epavele vin la suprafață/ de dor de tine, atrase de ce sunt./ şi toate mă împresoară, ca-n legende.// nevoia mea de tine le scoate/ dintr-un nămol de secole/ şi toate comorile lumii/ ajung în mâinile tale.// şi azi, te prind/ în zdrăngănele și pandantive/ în coliere și brățări// şi eu mă uit lung la tine/ şi nici căpitănia portului/ nu înțelege cum/ a ajuns corabia până aici.// cum scaunul tău pe care/ scrii recepția ei/ s-a mișcat spre sud-vest,/ spre bucurești/ cu câteva degete.// cum marea s-a umflat,/ doar peste nisipuri și cenușă/ doar două palme/ să te aplaude.”
În poemul care dă titlul cărţii, dar şi în cel care urmează, „asalt”, oarecum, în răspăr (umorul, ironia au şi ele rolul lor în seducţie! Slavă Domnului, Cristi este şi auto-ironic!), Muza Klio este şi ea invocată, micul mare Napoleon Cristian Pavel viz(uali)zând inedite campanii militare şi para-militare (pe lângă reamintirea vremurilor în care se iubea „cu ceauşescu pe pereţi la şcoală”, p.42, „prima petiţie”). Înrolarea în armata gândacilor din blocul ei aduce aminte de scenele cu acarienii din „Solenoid”, miza fiind, într-un fel, alta:ca să fiu aproape de tine, m-am înrolat/ în armata gîndacilor din blocul tău./ am avansat în grad/ până la supremaţia în târât/ până la luptele grele din tomberon/ până la gradul de şef admirat al/ coleopterelor de pe scară.// abia atunci am dat semnalul/ să invadăm bucătăria ta curată/ să intrăm prin conducte şi burlane/ să te năpădim prin ţevile de scurgeri şi pereţi/ să ajung să te văd.// abia când am năpustit, pe neştiute,/ am ordonat să fie linişte/ să miros plita, să pipăi lingura.// abia a doua zi te-am văzut la treabă/ la aragazul tău cu fierturi/ la chiuveta cu legume/ la flacăra unde scazi mâncarea şi aşteptările tale/ unde te frigi tu la deget, din datorie.// şi tot acolo te-am văzut nepieptănată şi/ aproape goală, fără sutien/ cu sânii umeziţi de căldură/ cu cuţitul în mână despicând/ zile şi nopţi şi zarzavat şi/ burţi de peşte.// acolo, cu dulceaţa ta de ardei iuţi/ şi zmeurata ta în stoc/ te-am simţit, cu orbirea mea de gândac/ cum respiri în lumea ta insuficientă/ cum vorbeşti cu flăcările şi cenuşa/ cum strîngi punga de gunoi/ cu puteri înzecite.// şi le-am spus gândacilor mei că/ nu atacăm acolo şi atunci/ că avem lucrări mai grele la vecini/ că te şi văd deja speriată/ cu sprayuri, dezinfectante şi cârpe/ cum vii după noi/ să te izbăveşti de nenorocire.// şi la ordinul meu, toţi combatanţii pleacă/ pe nevăzute/ şi toată gândăcimea dispare chiar dacă eu/ întârzii să te privesc/ chiar dacă ajung să fiu/ un fel de erou, pe fugă,/ strivit de talpa ta.”
Într-un fel, tot o formă de dragoste l-a metamorfozat şi pe Kafka în singurul gândac admis al bibliotecilor iubitelor noastre ascunse, uitate, secrete, misterioase…
Chiar ieri, plimbându-mă cu familia în cartier, am văzut doi gândaci mari, negri, care-şi dăduseră întâlnire lângă capacul de canalizare de lângă alimentara din colţ, la o bomboană de chupa chups… Dacă el, dacă o fi fost vreun el, i-ar fi citit ei acest poem şi i-ar fi povestit de Kafka!
Şi dacă tot veni vorba de mântuitorul acarienilor şi mai sus de Mesia, ce final mai bun pentru lupta asta de eliberare de sub jugul cotropitorului (entuziasm al lecturii) ar fi decât un fragment din, evident, un „deja vu”: „uite cum am ajuns să trag eu pe nas galaţiul/ ca pe un praf interzis/ uite cum mă prostesc/ să merg pe apă, pe dunăre, ca iisus/ uite cum cresc eu ca o iarbă, pe ziduri,/ ca buruiana, până la etajul maxim.// dar ceva îmi spune că/ a venit ceasul plivitului/ ceasul deşteptării/ dimineaţa cu brumă la gură// şi eu dau furnalele mai încet şi/ vaierul oraşului şi ţipătul meu ca de văduv/ se amestecă în bădălan, peste port/ şi urcă spre potcoava/ să-şi caute norocul.”
Pentru necunoscători, „Potcoava” este un alt complex, „Potcoava de aur”, aproape de centrul vechiului Galaţi, altul decât complexul unde am văzut eu gândacii şi altul decât complexul mult mai celebru al lui Petre Barbu…
Bref, această forţare a Declaraţiei de dragoste, a metamorfozării fizicii cuvintelor şi a dorinţelor în metafizica oricărei iubiri, siluire radioactivă a propriilor gânduri la adresa fiinţei ascunse în vizuina oricărei iubiri, toată această vânare de sine care îi întoarce vânătorului propria piele pe dos, auto-jupuire demnă de nu mai ştiu care poet persan sau arab, această auto-scalpare (Cristi Pavel şi-a mai făcut seppuku!), tot ceea ce este, dincolo de orice aproape insignifiante slăbiciuni, cartea „Cotropitor”, ea, Voinţa de a Iubi, de a te reîndrăgosti, preschimbă poetul în cea mai performantă armă, bombă atomică, nucleară sau ce-o mai fi ea! Condiment suprem al unei supe primordiale, „dreasă de dumnezeu”!
Desigur, „soarele e doar o piatră/ a unui inel anume/ la tine pe deget/ şi tu, fără remuşcări/ ţii mâna la spate”, cartea nu poate fi chiar o ciupercă nucleară, la sfârşit, asta e, dragostea trece prin burta sufletului, lumea poate fi (pre)schimbată doar în cărţi, de cele mai multe ori, pentru Ea, e mai greu să preschimbi (doar scriu poezie şi eu) paginile în Taj Majal (real): „şi atunci tu te uiți lung la mine/ şi mă măsori iar de lactoză/ şi te întrebi:/ ce mare brânză o să iasă/ din relația noastră?// ce o să te faci tu/ cu cașul meu de la gură/ cu urma grasă de pe cuțit/ cu laptele de capră neagră/ din căușul meu?// şi eu îți spun:/ eu stăpânesc mucegaiurile,/ am ciuperci de verde și albastru pe trup/ mă joc în miez de nucă și boia/ în chimen și rășini.// stau la maturat în brațele tale/ să pun stele michelin pe platoul/ cu care visezi/ să razi împrejurimile, într-o carte de chef/ ca pe parmezan.”
Din acest unghi de vedere, al răzătoarei îndrăgostite şi de morcovul de ieri şi de strecurătoarea din cuiul vecin, Cristian Pavel este cheful, pardon, şeful lui Jamie Oliver! Şi este demn, din alt punct de vedere, de infernul îndrăgostiţilor lui Dante!
Ardeţi fâneţele, otrăviţi fântânile, ascundeţi cititoarele de poezie!
Este… de „spaimă”! Alt titlu, care demonstrează că acolo unde este ditamai iubirea este, pe lângă gelozie, de unde am început, şi multă teamă (!): „de câte ori fugi, aşa mă înspăimânt/ că trec vecinii dintr-o dată pe furiş să mă îngâne,/ că la butic se închide de frica fiscului/ că toate florile simt ca mine şi se închid peste zi/ că la meteo e cod portocaliu şi roşu, inexplicabil.// de câte ori fugi, e alarmă în cartierul meu/ nici salvările nu mai ştiu ţinta şi/ când nu mai eşti o vreme, cânt în staţii pentru pompieri/ cântece pentru tine.// în lipsa ta, casa poporului se face mai moale/ şi e bună de pus moţ la tortul nuntaşilor.// eu car colaci de salvare şi bărci şi frânghii/ mai repede ca personalul calificat/ fac vânt elicopterelor cu mâinile mele/ suflu în pupa vaselor coastei de ţărm/ pregătesc secţiile de terapie intensivă/ în care te desenez pe pereţi.” (p.50)
Dragostea, inventând şi ubicuitatea („tu cu toate”), rămâne Regina acestei lumi şi, poate, spre fericirea deplină a umanităţii, şi a celeilalte… Fără ea nimic nu e, poate îndrepta şi cocoaşele dromaderilor (p.60), care pot trece prin găuri de ace, dar şi prin „găurile negre ale înfrângerii” (p.65), împreună cu poetul care se auto-proclamă rege ori împărat al jurassicului, premianului, cambrianului, zice că „este deja dinozaur”, ba poate chiar aisbergul care poate scufunda orice alte iubiri ale Ei, titanice au ba („şi apa e atât de rece/ că nu mai e apă/ şi eu nu mai sunt carne caldă,/ ci un sloi care te ţine minte.”, p.74)… ba chiar şi peştele din ciorbă poate ieşi din farfurie să întrebe de ea…
Şi atunci, poetul o ia de la capăt, poate nu cu poemul-gelozie, ci cu „eram gata”: „eram gata să ne smulgem limbile/ unul altuia/ într-un sărut franţuzesc/ să ni le înfulecăm/ din rădăcină/ eram gata să rămânem/ fără glas şi însângeraţi// eram gata să ne ardem ochii/ unul altuia/ privindu-ne în pupile.// eram gata să ajungem/ nevăzători/ fiecare orbecăind în/ celălalt// eram gata să ne topim frunţile./ cu un fel de creier pane// judecam fiecare mişcare/ capetele noastre scoteau fum/ unul din celălalt./ eram gata să ne evaporăm/ să ne incinerăm oasele/ în acea îmbrăţişare// dar a venit o dimineaţă cu ploaie/ şi fiecare din noi/ ne-am stins şi ne-am răcit/ ca două şarje de oţel aliat/ ajunse şine de tramvai” (p.76-77).
Poemul cu Ceaikovski („prima lebădă”) sugerează o altă posibilă abordare a subiectului, temei, femeii iubite, cine ştie, poate în viitorul cât mai apropiat. Mania îndrăgostirii ne poate face, într-adevăr, să negăm chiar şi muzica unui geniu! Dar iubirea autentică cere înnoire, descoperiri de Americi, colonizări de Marte, de Venus, o fermă prin care să salvezi economia unei ţări întregi sau măcar o cămară împodobită cu o „diplomă în pomicultură” scrisă de, evident, femeia care i-a răsucit capul lui Cristi Pavel într-atât încât ar putea nega până şi faptul că bufniţele sunt păsări ale înţelepciunii şi că îţi pot roti, ele singure capul, la 360 de grade! Dar când trece Ea pe stradă, trebuie să poţi întoarce ceva! Ca şi după poezia lui Cristi Pavel! Frumuseţe cotropitoare trecând peste frumuseţe, cu iubire pre iubire, foarte greu, precum vedeţi, de prezentat:noi nu știm ce șerpi avem în noi/ ce iese din trupurile și strigările noastre/ ce șosele și orașe și blocuri ocolim/ să ne zicem noi dragostea noastră/ unul altuia în vintre.// noi abia mai vedem cum ne târâm într-o/ frumusețe de nepovestit”… (p.82)
Muşcatul „cu tandreţe din realitatea atât de puţină” este, în ultimă instanţă, ars poetica lui Cristi Pavel sau măcar definiţia sa dată… Poeziei… îndrăgostite autentic! Care nu poate ajunge decât la un alt zid al plângerii, anteantepenultimul poem, care nu poate fi decât, zidul, între „heaven & hell”, penultimul poem, din care mai îndrăznim a cita doar atât: „nu mi-amintesc prea bine/ ce am visat astă noapte/ totul era așa de amestecat:/ pene serafice și cozi de drac/ cărți de rugăciune și carne fierbinte// un soi de rai și de iad se îngânau istovitor/ în somnul meu.//am vâslit leoarcă în așternut, cu capul dus/ între alb și negru.// am tras la rame din greu/ între bine și rău/ între șoaptă și urlet/ între iertare și blestem./ habar n-am unde m-am oprit.” (p.88)
Cine va citi mai departe va ajunge la o dublă deschidere, dublă chemare, dublu îndemn, care ne aduce aminte că dihotomia salvează (sau nu) omenia, omenirea, misterul, poate şi… poezia!
Alienul! Fotografii de pe pagina de facebook a poetului!

Lansare de carte






O carte care nu merită ratată!

Să fii muza lui Cristian Pavel este cu adevărat o lovitură... literară! Un pariu cu eternitatea! Aşadar, să deconspirăm muzele! Vorba vine, eu am încercat şi cu decapitarea, dar n-a ieşit!
După cotropire ar urma... eşafodul!

Revin curând cu întreaga cronică la volum, cronică care a apărut deja în două locuri, dar fragmentat şi, mai ales, fragmentar!



Wednesday, August 30, 2017

Pe 1 septembrie... avem un an de zile!!!



poemul rafaelei

primul tău poem are 365 de versuri
a-ba, a-ba, a-ba, a-ba
zâmbetele, scâncetele, mârâiturile, ţipetele toate,
mau, mau

a-măi, a-măi, a-măi
tu ştii cum face leul
hrrroau

dansezi cu mâinile ridicate la The Bare Necessities,
Rag'n'Bone Man – Human, te-ai săturat, în sfârşit, de Boroboaţă,
primele tale prietene au fost
mama, o branulă, Sara
o pară şi Yumi, o kokeshi

oamenii îţi mai spun
ce băieţel, tu ştii mai bine decât peştii
din Arizona Dream
că eşti a treia inimă a lui tati
-el are inimi câte capete dragonul din povestea
Nimănui –

Dar trei inimi sunt cât cele trei vieţi
ale tatălui
pe care nu le-ar împărţi cu nimeni

Boof, boof, strigă poetul şi fetiţa se lipeşte
de salteaua patului
se face una cu fiinţa, ca o leoaică,
gângureşte şi râde în hohote când o moşmondeşti
şi o gâdili cu nasul tău de poet
căruia nu-i place să fie poet
 
apoi îţi întinde mânuţa să o ajuţi să coboare, să nu cadă
boof, boof

şi lumea i se întinde la picioruşe:
un covoraş, un hol, o altă cameră în care
jucăriile, cărţile te primesc
te cheamă

minnie şi mickey sunt noii tăi prieteni
şi încă nu ştii că pisicile pe care le iubeşti
strigându-le pe străzi
i-ar mânca, chiar desene animate fiind,
şi nici căţeii pe care îi saluţi dând din mână a pa pa
nu ştii că ar fugări sufletele de mâţă

eşti tu, ţâţa, ţâţa
şi gânguritul tău de început de lume,
gânguritul ca un râs de înger
exilat
un pic nervos
nesigur precum promisiunea nemuririi

şi păturica cu maimuţele, şi pătuţul cu girafe,
cele două cărucioare,
nanu, nana, Radu,
mamaie-tataie, mamaia Opi
şi restul universului, evident,
care te aşteaptă să-l cucereşti, pas cu pas

miună, miună, adică, traduc eu
pentru neiniţiaţi,
bună, bună!