Monday, April 23, 2018

Drumul "Porţii turceşti"... Tecuci, 21 aprilie 2018





După lansarea emoţionantă din decembrie 2017 de la Bucureşti, a avut loc o lectură publică cu
poemul "Întâlniri cu Yunus Emre", din aceeaşi carte, la Tecuci, în cadrul unei întâlniri mult mai ample, "Dialoguri lirice", desfăşurate sub egida Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Iaşi, Reprezentanţa Galaţi-Tecuci) şi a Bibiliotecii Ştefan Petică din Tecuci.
La manifestare au participat scriitori din Brăila, Galaţi, Tulcea, Tecuci, Lieşti, alte localităţi, moderatori fiind Ionica Nasie, Violeta Craiu şi Constantin Oancă.
A fost un moment deosebit când, printr-un joc al destinului literaturii, două personalităţi ale istoriei, poetul naţional al turcilor, Yunus Emre şi emirul Nohai, "care a trăit şi a stăpânit ţinutul Dunării de Jos până la sfârşitul secolului al XIII-lea, avându-şi reşedinţa la Isaccea", fiind ginere al Împăratului Bizantin, s-au întâlnit prin intermediul creaţiilor literare, după aproape 700 de ani, la manifestare citind şi Elena Netcu fragmente din romaul "Legenda Emirului Nohai"...
Joi, 26 aprilie, va avea loc lansarea şi la Galaţi, în cadrul Salonului literar Axis libri, la Biblioteca V.A.Urechia...

Elena Netcu

Monday, April 16, 2018

O nouă reacţie literară la Poarta Turcească: criticul Octavian Mihalcea

POARTA DIN OGLINDĂ


    Găsim în cartea lui a.g. secară, Poarta turcească (Editura Detectiv literar, București, 2017), priviri înapoi fără mânie, dimpotrivă, profunde și benevolente, însoțite de întoarceri ce vizează un prezent fecund. Versurile din volum rezonează cu mutabila structură a oglinzii (poate chiar a lui Cagliostro), ipostază întotdeauna integrată eterogenelor energii fascinante. Le este rezervat un loc și entităților noncorporale, pe care le animă legi parcă știute de undeva... Himerofili, "ochii lui Scarlett O'Hara" urmăresc specialele trasee lirice. Pe tonuri "allegro", inspirate concertistic de Vivaldi, intervin sentințe apoteotice: "Doar nu credeați că există moarte!". Pasager, anumite părți dintr-o ființare translucidă dovedesc remarcabile apetențe transfiguratoare. Alteori, persistă memoria unei istorice tragedii danubiene: "și gândul duce la anul 1821,/ la toți turcii Galațiului, omorâți/ ca niște îngeri străini, de alți îngeri străini// requiemul lor/ e pe valurile dunării:/ uitarea e un dans pentru păpuși aruncate-n foc -/ vântul citește-n cenușă/ iar Istoria numără morții/ împletindu-și degetele descărnate/ într-un rosarium aproape/ fără sfârșit". Pasiuni levantine animă cu deosebite valori inflamante multe peisaje din Poarta turcească. Amintirile constituie aici elemente peste care nu se poate trece, pe fondul gândurilor dilematice: "gramofonul inimii înlănțuite/ rapace își plânge sângele/ ăăă!!! sau cam așa ceva/ departe de miasmele anilor '40/ 'ncerc supraponderabilitatea gândurilor tale/ neelucidând dilema chipului/ inexpresiv, impersonal, irațional, invariabil,/ invizibil, inexistent..." . Iată și o absolut personală reprezentare poetică a cartezianului Cogito ergo sum: "La răscrucea cuvântului/ aerul bizar al levantului/ învârte moara/ de ochi scoși din dragoste". Se pare că, odată, profunzimea ar fi fost resimțită mai aproape de vibrațiile existențiale, prezentul încercând doar reconstituiri, nu lipsite de farmec. Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba prezintă o adânc spiritualizată ideatică a Căii, versuri pline de paradoxale frământări interioare cu parfum diafan. Sunt expuse estetizări cumva inefabile. Să urmărim cum arată un tip de periplu prin Oniria: "Poetul caută dervișul ascuns în el, sâmbure/ De migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore.// Viseaz' că va ucide balaur din capete multe,/ Va libera frumoase făpturi, duhuri în lanțuri de ore,// Litere din cuvinte, cuvinte din fraze fără cap,/ Fraze șchioape din cărți scrise pe pânza turbanelor rare,// Arabesc de pe podele-ndrăgostite de tavane,/ Semilună dintre stele, flori din stepe, inimi barbare.// Adi güzel, poetul caută dervișul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în valuri funerare." Vor fi apropiate fluidele paradisiace, "spre locul strâmt de chemare, Adi güzel, unde puritatea/ Primește-n dar aripi din izvoare, îngeri care știu/ chema soarele." Distihurile finale poartă amprenta echilibrului fecund. Se desfășoară cuprinzătoare hagialâcuri, când grave, când ludice, imagini (de)pline cu patină metafizică. Simbolistica "sabiei de smochin" veghează suav alesele imagerii ale lui a.g. secară. Ascensionarea unui munte sacru, Koyun Baba, este însoțită de accentuate incursiuni printre luxuriante stări înălțătoare. Este invocat și Requiem-ul lui Mozart, accepțiune a unei păci eterne, întotdeauna dezirabilă. În circumstanța poemului ce-l are în prim-plan pe misticul și poetul Yunus Emre aflăm și ecouri din poezia lui  Mihai Eminescu, Floare Albastră, consonante cu desfășurările lirice din volum: "Yunus Emre, un alt poet a zis/ că totuși este trist în lume,/ dar totuși poate fi.../ cel mai vesel cuvânt al lumii,/ al sufletului,/ iartă pe abdurrezal, cum l-ai mai iertat...// iubirea-i o pasăre ciudată,/ care azi zboară, mâine nu,/ cuibul ei poate fi-n cuvinte,/ -n ochi,-n inimă,-n arabesc// iubirea poate avea picioare lungi,/ aripi scurte:/ dar când pleacă la vânat,/ sufletele noastre fug precum/ puii de pești/ când simt/ umbra pescărușului nebun". Toată aprecierea pentru cel ce-și semnează volumul a.g. secară-halibey, în memoria unor străbuni necunoscuți care ne fac astfel să descoperim o însemnată poartă turcească. 

Octavian Mihalcea


Grafica de mai jos aparţine scriitorului Victor Cilincă; fotografia lui Cornel Gingăraşu.






Monday, April 9, 2018

Twist şi sarabandă cu trecutul: Galaţiul îmbracă iar haine literare | BookHUB

Twist şi sarabandă cu trecutul: Galaţiul îmbracă iar haine literare | BookHUB: Ioan Gh. Tofan, Pe malul de lut al fluviului, Ed. Eikon, Bucureşti, 2018 La Librăria Humanitas Galaţi a avut loc recent lansarea celei de-a patra cărţi a

Wednesday, April 4, 2018

Friday, March 23, 2018

Poezie pentru iarna din martie: Adela Efrim - „Privesc pe geam/ fulgii cern/ zici că-i făina din ciurul bunicii..."


Dacă este să ne jucăm referenţial, dincolo de jocul de lumini (în poemul încredinţez corbilor amintirile sunt următoarele versuri, printre altele: „îţi sunt lumină/ (nu-mi vorbi de lumină/ ochii mei ar putea şchiopăta)” şi de ninsoare, chiar şi de ninsoare de sfârşit de martie sau început de aprilie, cum este în acest an pe la noi, amintind de jocul inteligent al ideilor filmului „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” (este şi un poem, ochii minţii, care sună aşa: „Când lumina ochilor/ nu mai poate percepe/ nici măcar umbre/ desţelenim/ vibraţii”), poezia Adelei Efrim se situează între sau în vecinătatea candorii viguroase a Anei Blandiana şi regretele lirice anti-regrete ale Constanţei Buzea (un poem precum minciuna duce cu gândul la jurnalul fostei soţii a lui Adrian Păunescu:Ea/ îşi priveşte mâinile/ vineţii/ mânjite de tuş/ negru/ sufletul/ lui/ tras la/ indigo”; mai ne putem gândi şi la poemul „aşa târziu a înţeles”), strigătele ei (următorul poem citat se numeşte „Strigăt”) având amortizor de sunet:Ascunde-te bine/ şi lasă-i durerii un ultim geamăt/ nu vei putea să îi râzi în faţă aşa cum vei vrea/ uneori/ nu poate sta locului/ acolo/ unde i-ai ordonat/ murmură grotescul cotidian/ ce mâine te va surprinde iarăşi/ mimează charisma/ unui actor de mâna a doua/ te priveşte cu subînţeles/ ipocrit şi sumbru/ şi repetă surd/ patetic/ aceleaşi uzate/ lecţii de normalitate”…
...
Veşniciei despre care aminteam mai sus i se dedică următorul poem, cu toată răceala ei aproape luciferică (de la „Luceafăr” citire): „Între doi stâlpi/ bătuţi pe o rână/ stă veşnicia/ nu vor fi niciodată clintiţi de ploaie/ rădăcini de lut prind/ pe marginea acestui timp/ clătinându-ne iubirea/ veşnicia e albă/ ca o statuie cioplită în secole/ contemplarea-i pentru orbi/ dăruirea, pentru ceilalţi”…
Ceremonialul poate căpăta nuanţe strident-contemporane, de „dor nebun”: „Privesc pe geam/ fulgii cern/ zici că-i făina din ciurul bunicii/ tot un fel de plămădeală-i şi asta/ ninsoarea are mirosul acela/ de pâine dospită/ coaptă la ţest/ bunica îmi zâmbeşte/ o simt/ prin ghioceii/ ce despică ninsori/ şi veşnicii/ îi privesc/ mă frământ/ iau în mână un bulgăre/ îl fac petiţie/ on line/ Bunico/ la ceruri/ a ajuns internetul?/ căci mi-e dor/ de tine/ şi-i tare frig la noi”…
Adela Efrim simte prin ghiocei cam cum simţea un personaj, Smilla, zăpada într-un thriller care a fost şi carte şi film, sau, dacă vreţi, încă este. Sau, dacă vă place altfel, dacă tot face aluzie şi la Bacovia într-un poem, deşi moldoveanul s-ar putea dezice de urmaşă, poate Borges, Homer ori Saramago (aluzia este la eseul său roman, da?) ar invita-o la un banchet literar, unde i-ar cânta/recita: „E/ palid asfinţit/ seceră orice gând/ nu-i vremea culesului/ timp ce doare/ ochiul dăruit ceţii/ lumina i-a fost smulsă/ s-a înrădăcinat/ morţii/ ne privesc/ ei nu înţeleg/ cât de orbi putem fi/ într-un amurg/ poştalion de lumină-n/ ceruri” şi poeta ar simte „orbirea”aceea pe care doar Oedip a ştiut s-o trăiască; poate pe eroul antic l-ar invita, era să scriu super eroul, şi poate nu greşeam, la un joc de marocco: „Nu mă mai mir de ipocrizie/ o iau cu mine la masă şi-i vorbesc cu blândeţe/ ea nu mă ascultă/ stâlceşte siluete sub felinare/ nu mă înverşunez/ zâmbesc şi joc marocco/ îmi iau toate gândurile în pumni/ le împrăştii pe covor/ răvăşite/ se strecoară tiptil în amintiri/ încleştate se fâstâcesc/ îmi vine să râd în hohote/ le eliberez/ cum aţi putut crede că vă puteţi agăţa cu îndârjire/ de păpădii”…
În ultimă instanţă, Adela Efrim este o ludică, dar o ludică care are ca joc, nu neapărat preferat, dar destul de obişnuit, acest marocco cu tristeţile, regretele, nostalgiile; dar delicat, ca şi când toate acestea, împreună cu gândurile ce le poartă, ar fi un fel de elfi şi elfe micuţe, precum Tinker Bell care îşi au patria/matria într-un pian înzăpezit unde un Mozart mic, oare cine s-a prins că Micul Prinţ seamănă cu Amadeus, veşnic mic, compune Requiemul tuturor copilăriilor din noi...

Ceea ce aţi citit mai sus este un fragment dintr-o recenzie care o să apară în întregime curând.

Wednesday, March 21, 2018

Pe podul Galata, de Ziua Mondială a Poeziei...


Pe podul Galata


Unde mii de oameni vor să prindă peştişorul destinului,
cel care îndeplineşte dorinţele, ca nişte nori
pe cerul din noi, cerul chemând cer,
albastru dansând cu albastru,
gânduri aruncând undiţe după undiţe
înaltului, adâncii ape

acolo Frumuseţea s-a dezvăluit,
ca o necunoscută care a făcut primii paşi
pe linia subţire dintre ape şi cer,
rugându-se soarelui să apună la fel de frumos,
culorilor să creadă-n oameni:
briza i-a răspuns dinspre Turnul Fecioarei,
i-a numărat firele de păr

Adevărul s-a jucat atunci cu luna
ca o fetiţă cu un balon magic;
a sărit de pe acoperiş de moschee pe alt acoperiş, şi tot aşa,
în joc serios de rugăciune:
Adevărul era lumina şi umbra lui Allah,
stelele strigând din Cornul de Aur
oamenii să-şi mai arunce încă o dată
undiţele:

peştişorii de argint erau gata
dorinţele şi ele: se odihneau
precum păsările paradisului pe o plajă străină,
misterioasă,
aşteptând o chemare

cuvintele se odihneau şi ele însă,
se legănau pe valuri precum imaginile stelelor

tu nu mai ştiai dacă eşti pe Galata sau în paradis,
te-ai întrebat dacă…

şi atunci toate cuvintele, dar toate,
speriate,
s-au ridicat stoluri stoluri
s-au zburătăcit ca stolurile de grauri, s-au zbătut
în plase invizibile, au strigat, s-au înfăşurat
în sine, au rostogolit luna dincolo de ea, au desenat plecarea
pe cerul care nu mai era cer

încet, din liniştea lăsată
s-a ridicat o altă lună,
parcă cu un nor mai străină