Tuesday, November 21, 2017

'Grazia' de Mircea Ţuglea | BookHUB

'Grazia' de Mircea Ţuglea | BookHUB

Blestemul lui Eminescu?


Sursa imaginii: http://www.bbc.com/culture/story/20140306-the-art-the-nazis-hated

Iată câteva fragmente dintr-o cronică-jazz la o carte-eveniment! O Carte care a încercat să surprindă (şi) câte ceva din... graţia dizgraţiei în care am căzut, parcă, în urma unui blestem ca al lui Tutankhamon! O carte în care, pe lângă cele patru elemente "personificate" de către Adolf Ziegler (tripticul de mai sus), despre care se scrie la pagina 170, al cincilea element este chiar Ţuglea şi muzele sale, poate şi ele întruchipări ale Aerului, Focului, Pământului şi Apei!


Dintr-o „lume întoarsă de nenumărate ori pe dos”, lumea noastră, România este, într-un fel, parţial, paralel, un mic Găneşti, pardon, un mare sanatoriu de la Găneşti, unde Mircea Ţuglea avea o bunică, scriitorul ne-a lăsat şi o mică introducere la o anume logică paranoidă (plecând nu numai de la nebunul care „a demonstrat” că Statuia Libertăţii ar trebui să fie una a lui Ştefan cel Mare, p.177), o călărire de stabilopod, nu neapărat în zori, ci mai degrabă „în noapte” (p.111-112), din nefericire şi un testament literar care nu striveşte corola de minuni a Misterului:
„De ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la nesfârşit, până spinarea îmi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile mi s-au îndepărtat de mine prin scris şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea, privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acu, cu Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus Am un chefSerios, mi-a răspuns ea zâmbind. Pe ce te bazezi?” (p.61)
Precum poate v-aţi dat seama este un fragment din „Cezara”, partea a doua, eroina fiind o minionă evreică, sau măcar parţial evreică; din finalul textului, când aflăm cum a scris Eminescu… în zilele noastre (sau ale altora) „Cezara”, cu „insula strălucitoare”, înţelegem că tot ceea ce ar fi trebuit să fie doar o joacă frumoasă, prin finalul neprevăzut (ar fi facil să căutăm premoniţii în chiar… „Grazia”!) al scriitorului, se preschimbă într-o treabă serioasă, în care citatul din alt regretat scriitor, Cristian Popescu, care era de găsit în camera lui Ţuglea, „Orice poem visează să fie de dragoste”, capătă valenţele unui epitaf care într-o altă lume paralelă ar putea fi citit prin „orice fiinţă, a textului sau a fiinţei în sine, vrea să fie doar iubire”…
Grazie, Mister! Grazie, Mister Ţuglea!


(...)


Poate, într-adevăr, suntem vinovaţi că am omorât oameni în ziua Crăciunului („Hai, s-o facem şi p-asta, porcilor, de Crăciun!”, p.188), că nu prea facem nimic ca să fim iertaţi pentru o astfel de crimă, poate suntem purtătorii spiritelor necurate, demonii din porcii deloc numai dostoievskieni… Poate – eu, de obicei, nu sunt aşa prăpăstios! – chiar unii dintre noi, câteva milioane bune, suntem robii unui blestem care te/ne va agăţa până la urmă (chiar şi în Marea Neagră, în capcanele ei, marea în care naratorul – care poate fi şi scriitorul – se şi scaldă în carte, ba chiar este pentru prima oară întrecut la înot de către o femeie, Rosana, pentru cei de-ai casei, pardon, cărţii, Rosa!), deşi, tot poate, scăpare poate ar exista, în vreunul sau poate în mai multe dintre universurile paralele la care se face apropo de câteva ori (prezenţa lui Mişu Eminovici, destul de consistentă în prima parte, m-a dus cu gândul şi la „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis!): „…este probabil, în orice caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că, cuantic ( da, ştiu că-i o cacofonie), suntem, de fapt, într-un cu totul alt loc. Aici.” (p.97)

 
Aici, poate suntem chiar urmăriţi de vreun blestem uriaş (cam aşa cum a fost şi nu a fost cel al lui Tutankhamon!), care poate fi chiar al lui Eminescu (spiritul lui uriaş poate chiar vrea linişte), deşi într-o lume (chiar şi multivers) a lui Dumnezeu, ar fi greu de înţeles blestemele, iar la pagina 147 se operează cu un concept de „nevinovăţie eternă”! 






Friday, November 17, 2017

La porţile Anatoliei (IV): mâncând alîci la mormântul lui Taptuk Emre



Mâncând alîci la mormântul lui Taptuk Emre


mai întâi a fost rugăciunea

Allah rugându-se a bucurie şi a viaţă
înainte de-această lume,
şi-a spus:

la început a fost dorul de poveşti!

Şi toate poveştile sunt doar rugăciuni, la fel şi lacrimile, săbiile,
stelele, florile, trandafirii iernii, djinii, zânele,
poate asta am spus
într-o limbă aproape necunoscută
când Hasbiye m-a rugat să repet după ea
cuvinte străine şi totuşi ale lumii acesteia
şi mâna mi-a atins
piatra sculptată a unui mormânt până atunci necunoscut,
o piatră care se odihnea lângă viaţa străină
a unei tufe mici de busuioc sălbatic sau specific zonei

eram la intrarea în mausoleul lui Taptuk Emre,
maestrul lui Yunus Emre,
un derviş străin şi el până atunci,
poate un fel de Yoda, după cum ar gândi o piele roşie
rătăcită într-un film cu planete vorbitoare.

Lângă noi, un cimitir, ceva mai departe o mică moschee,
într-o parte nişte precupeţe şi un moşneag:
vindeau catrafuse şi fructe diverse, legume, smochine proaspete

Muezinul a chemat la rugăciune:
de departe a răspuns vulcanul Kulei;
oamenii s-au adunat la moschee sau în jurul ei

apoi a fost Rugăciunea, din nou

la plecare, Hasbiye a luat alâci
şi a împărţit la toţi pelerinii:
rugăciunile ne unesc pe toţi

alîcilii sunt un fel de gutui sălbatice, un fel de gutui pădureţe
sau un fel de pere pădureţe:
au gust de suflete de oameni
care abia s-au rugat

























(pentru pace, pentru înţelegere)

Friday, November 10, 2017

Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu (Să vrei în Arcadia… umanitate, „ieşită din ţâţâni”!)

Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu (Să vrei în Arcadia… umanitate, „ieşită din ţâţâni”!): În „Eseu despre orbire” Jose Saramago îşi imaginează că întreaga omenire începe să orbească, cu foarte puţine excepţii… O lume nouă se naşte

Logodnica

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/98723-cronica-de-carte-bariere-culturale-care-despart-oameni-cum-se-pot-iubi-doua-lumi-diferite

Doi profeţi în deşert, un poet în Bărăgan...

În avanpremieră, un scurt fragment dintr-o cronică mai amplă la cea mai nouă carte de poezie a unui
scriitor mai mult decât interesant, de o autenticiate aproape exotică în peisajul foarte dinamic al literaturii contemporane... Este vorba de...

F. M. Ciocea, cu al său "Mic tratat filosofic despre îngeri, tractorişti şi femei nebune", Ed. Detectiv Literar, Bucureşti, 2016

Desigur, nu veţi găsi nimic despre doi profeţi! Nici măcar despre unul singur! Că doar nimeni nu este profet în ţara lui, nici măcar pe blogul lui!


...Florin Ciocea pare, pentru cine nu-l ştie decât aşa, ocazional, un personaj de basm (cult, post-modernist, ultra-futurist)… Cu o luptă a lui cu un „ceva” care-l îngroapă, în universul acestei cărţi scrise între luna decembrie 2012 şi luna septembrie 2016 (cu trei inserţii, două din 1975 şi una din 1986), „în pământ până la genunchi”, după cum aflăm de la primul poem, datat 22 mai 2013…
O luptă, „agonie”, ca să sune mai dramatic, în care aliat este „nesomnul”: „Pe câmpiile nopţii nesomnul/ Construieşte turnuri bizare;/ (…)/ Să fie nostalgia toamna duse?/ Sau gravitaţia mă leagă irevocabil/ De tăvălugul iubirilor viitoare?”
„Singur în Bărăgan” ( o alt fel de singurătate, nu socială, omul nostru având un cult special al prieteniei), poate medita (ne)liniştit, creând planuri de rezistenţă ori de cucerire: „Uneori sfârşitul poate fi o sărbătoare,/ Sfârşitul lumii,/ naşterea păsărilor Phoenix în conştiinţa noastră./ ne regăsim instantaneu în ochii/ prădătorilor din toate erele/ Şi sângele oamenilor arde/ În sângele fiarelor./ Sărbătorind sfârşitul/ ne facem planuri pentru ziua de mâine.” (p.6)
În călătoriile sale lirice, alt aliat (alţi aliaţi) este Îngerul: „Am împrumutat aripile unui înger/ Şi am zburat la cer,/ Dar nu am aflat acolo munţii mei dragi,/ Iar acum sorb ţărâna/ Din fântânile adânci ale Bărăganului/ Şi mă gândesc că zborul la cer/ Este o experienţă traumatizantă/ pentru sclavii eterni ai gravitaţiei./ Totuşi, îngerii mă vizitează deseori/ Şi-mi împrumută aripile lor,/ Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,/ Care inundă în fiecare dimineaţă/ Sufletele prietenilor mei.” (p.7)
Iar Lumina aceasta îi poate revela: „…moartea nu este decât/ Un sonet îndelung recitat?” Sau: „Cineva aprinde totuşi un opaiţ/ Într-un colţ troienit din sufletul meu.// Prieteni,/ Zăpezile chiar dacă vin pe pământ,/ Nu vor arde gheaţa,/ Nici nu vor încălzi lumina/ Rece din sufletul meu.” (p.10)
Balansul pământeano-fluturesc (relevă şi el): „Intactă rămâne euforia balansului/ Pe aripile de fluture”, între „coapsele fierbinţi/ şi mintea crispată ale iubitei mele”!
Florin poate fi perceput şi ca pe un Ion Creangă de Bărăgan, care a auzit nu numai de o beţie cu Marx (din ce aud, la… conacul său, Florin surprinde cam cum… surprinde şi Mircea Dinescu), şi care îndrăzneşte să scrie şi despre femeile iubirilor sale, altfel decât din perspectivă nichifor coţcariană: „Scriu această poezie de dragoste/ pentru femeile care şi-au epuizat dragostea/ Într-o dragoste furibundă cândva,/ Iar acum ucid dragostea,/ Intensă şi pură din privirile altora./ Scriu acest poem în izmene,/ Cu sufletul pervertit,/ Săvârşind în sărutul alb al lunii/ Orgii care nu au nicio legătură cu dragostea…”

(...)



Între solipsism şi cartezianism, între nebunia demiurgilor însinguraţi (falşi sau nu) şi frumuseţea lumii în care dragostea „îşi construieşte palate de iarbă”, când heideggerian îl locuieşte tristeţea, iar materia bachelardiană îl amăgeşte cu iluzii demne de marea stepă rusească („Când este primăvară în cer,/ La noi iarna fluieră pe câmpiile dezgolite şi pustii.”, p.56), Florin Ciocea, când nu analizează Femeia („Pot dărâma imperii cu un singur gest,/ Sau le pot ridica în aurora limpede a unui surâs./ Dacă priviţi o femeie îndrăgostită în ochi/ O să vedeţi universul rotindu-se haotic/ Şi galaxiile pulsând în ritmul respiraţiei ei;/ Dacă o strigaţi, nu va răspunde:/ Femeia îndrăgostită nu mai este locuită de ea;/ În sufletul ei trăieşte o fiară ciudată,/ Pătimaşă şi surdă,/ Care devorează uneori cadavrul propriei iubiri.”, p.54), este un semi-zeu ciudat ( sui generis, un lebădoi bizar, neurmând lebedele care creează un drum înşelător, p.23) care levitează deasupra acelui salcâm primordial (poate „arborele-soare” de la 25) din care un om îndrăzneţ ar putea face muzeu dintr-un singur copac, precum cel de la paginile 52-53, ori precum cel din „2084”, romanul distopic al lui Sansal; el poate murmura o mantră precum: „Imaginea mea efemeră va călători etern/ În ochii grăbiţi ai bătrânei lumini.” (p.51)

(...)



Alintându-se, poetul ar dori să fie declarat nebun sau măcar diogenic: „Mi-am construit un oraş în nori/ ca să privesc de sus/ Oraşul în care trăiesc;/ Dar sufletul meu locuieşte altundeva.// Călătoresc în Africa,/ sau în insulele paradisului/ Şi, totuşi, sufletul meu nu mă însoţeşte.” (p.35- poem din 2015)

(...)



Dar sanctificarea întru nebunie nu este chiar atât de uşoară, mai ales doar când mărturie sinceră nu pot depune decât câinii (mioritici au ba) şi „Marinică,/ Cel mai deştept măgar din univers” (p.40), într-o lume în care toate sunt pe dos, mai puţin, probabil, Lumea…